Povesti cu talc

Va voi spune 4 povesti cu talc: 2 gasite astazi pe net si inca 2 pe care le stiam demult.
Sper sa aveti ce invata din ele!

1. O bătrână îi spune nepotului său despre o luptă care se dă în ea. Este o bătălie între 2 lupi. Unul este rău: se înfurie, invidiază, regretă, lăcomeşte, e arogant, gelos, orgolios, minte, îşi plânge de milă, se simte inferior, vinovat, e plin de mânie… Celălalt e bun: e vesel, calm, iubitor, umil, binevoitor, generos, încrezător, optimist, plin de compasiune şi credinţă, recunoscător… Nepotul se gândi pentru o clipă apoi întrebă: “Şi cine va câştiga această bătălie?” Bătrâna i-a răspuns simplu: “Cel pe care îl hrănesc.”

2.Un prieten a deschis sertarul dulapului soţiei sale şi a ridicat un pachet învelit în hârtie de mătase:
- Acesta - a spus - nu este un simplu pachet, e lenjerie. A aruncat hârtia de împachetat şi a observat mătasea rafinată şi dantela.
- Ea a cumparat această lenjerie prima dată când am fost la New York, acum 9 ani. Nu a folosit-o niciodată. A păstrat-o pentru o ocazie deosebită. Bine… cred că aceasta este ocazia. S-a apropiat de pat şi a aşezat lejeria lângă celelalte haine pe care urma să le ducă la pompele funebre. Soţia lui tocmai murise. Întorcându-se spre mine îmi spuse:
- Nu păstra nimic pentru o ocazie deosebită, fiecare zi trăită este o ocazie deosebită.

3.În vitrina unui magazin de animale era un afiş: “Căţeluşi de vânzare” Un baieţel de 10 ani intră şi intreabă care-i preţul unui căţeluş. Vânzătorul îi răspunde că preţul este între 30 şi 50$. Băieţelul bagă mâna în buzunar, scoate câteva monezi. Numără 2.70 $ … şi apoi întreabă: “Aş putea vedea căţeluşii?” Vânzătorul zâmbeşte. Fluieră, din magazin iese afară căţeaua şi în urma ei 5 căţeluşi frumoşi. Al şaselea căţeluş… rămase în urmă şi nu se apropia! Băieţelul întreabă: “De ce căţeluşul astă şchioapătă ?” Omul îi răspunse că acesta s-a născut cu o problemă la picior şi va şchiopăta toată viaţa! “Acesta-i caţeluşul pe care-l doresc”, a spus băieţelul cu bucurie în glas. “Dacă asta e dorinţa ta, ţi-l dau gratis!” Copilul s-a suparat şi a răspuns: “Nu-l vreau gratis, preţul lui e la fel ca şi a celorlalţi căţei, îţi voi da tot ce am la mine acum, şi în fiecare lună îţi voi plăti 50 de cenţi, până voi achita preţul lui intreg !” “Eşti sigur că vrei acest căţeluş? Doar niciodată nu va putea fugi sau juca sau sări precum ceilalţi!” Băieţelul s-a aplecat, şi-a ridicat puţin pantalonul şi i-a arătat vânzătorului aparatul de fier ce-i susţinea piciorul strâmb. “Nici eu nu pot alerga, de aceea acest căţeluş are nevoie de cineva care să-l înţeleagă!” Ochii vânzătorului s-au umplut de lacrimi când i-a spus copilului: “Mă rog şi sper ca fiecare om să aibe pe cineva care să-l iubească, aşa precum tu îl vei iubi pe acest căţeluş!”

4.Într-o zi, Petru a găsit o hartă pe care era marcat drumul către o comoară inestimabilă. “Voi găsi această comoară şi aşa, voi avea parte şi de ceva aventură!” exclamă el. Şi iată, că porni la drum. Şi merse, ce merse şi ajunge la o pădure. Acolo l-a întâlnit pe Leu, pe care îl întrebă:” Eşti suficient de puternic şi curajos pentru a veni cu mine la o vânătoare de comori? Leul acceptă propunerea lui Petru şi îl însoţi pe acesta la drum. Pădurea era foarte deasă şi întunecoasă, iar lui Petru i se făcu frică însă, cu Leul lângă el reuşi să o străbată până la capăt. Când cei doi ajunsese la poalele unui munte, îl întâlniră pe Vultur. “Ai o vedere excelentă şi poţi să ne alarmezi de pericole. Nu doreşti să vii cu noi, suntem în căutarea unei comori?”, îl întreabă Petru. Vulturul acceptă propunerea făcută de Petru şi îi însoţeşte pe cei doi la drum. Muntele pe care trebuiau să îl străbată era foarte înalt şi stâncos. Leul alunecă, însă Petru a fost suficient de iute să îi dea o mână de ajutor şi să îl tragă sus. Vulturul, cu vederea lui ascuţită, era foarte atent la fiecare pas pe care îl faceau cei doi tovarăşi de drum. Curând, au ajuns la valea din josul muntelui, unde au întâlnit-o pe Oaie. “Vei dori să ne însoţeşti în căutarea unei comori şi să ne ţii de cald când ne este frig?”, o întrebă Petru pe Oaie. Aceasta acceptă propunerea lui Petru şi astfel, porniră toţi la drum. Un vânt rece străbătu întreaga pajişte iar toţi se îngrămădiră lângă Oaie, ca să le ţină de cald. Apoi, cei patru ajunsese, în final, în deşert unde se întâlni cu Cămila. “Eşti numită oaia deşertului” îi spuse Petru acesteia. “Ne vei ajuta să străbatem întregul deşert şi să ne însoţeşti în călătoria noastră, în cautarea comorii?”. Zis şi făcut. Cămila acceptă popunerea lui Petru şi astfel că el, Oaia şi Leul se urcă pe ea, iar împreună şi fericiţi străbat întreg deşertul cu Vulturul deasupra lor, bucurându-se de spectacol. Cei cinci, ajung în cele din urmă, lângă ocean unde o întâlnesc pe Broasca Ţestoasă de mare. “Suntem în căutarea unei comori şi ne gândeam dacă ne poţi ajuta să străbatem oceanul? întreabă Petru. Broasca le răspunse afirmativ şi astfel că porniră toţi la drum. Valurile puternice aproape că îi înecă, însă Broasca Ţestoasă îi îndreptă cu dibăcie către ţărm, unde îi aştepta Bufniţa. Acesta le vorbi cu înţelepciunea ei străveche, spunându-le aşa: “Felicitări, aţi găsit comoara.” “Unde este?” exclamă toţi surprinşi. “Împreună aţi străbătut pădurea, aţi urcat muntele, aţi înfruntat valea, aţi întâmpinat cu curaj deşertul şi aţi traversat oceanul. Niciodată nu aţi fi reuşit unul fără celălalt.” Toţi s-au uitat unul la celălalt şi au realizat că Bufniţa avea dreptate! Toţi au găsit PRIETENIA!…Şi, într-adevăr, au găsit cea mai de preţ comoară!

Un alt pamflet

Poate v-ati saturat sa tot scriu despre rautate.

Eu m-am saturat sa o tot intalnesc. Peste tot. Nu stiu cum fac si cum dreg, ca dau peste oameni de nimic in fiecare coltisor.

Scriam, intr-o vreme, despre genurile de oameni: genul pupincurist, genul vedetei, etc.

Desi a trecut mai bine de un an de cand am scris despre aceste genuri, voi continua cu un alt gen descoperit recent: genul persoanei extraordinare.

ATENTIE!! Acest articol este un pamflet! Orice asemanare cu o persoana reala este absolu intamplatoare!

Genul persoanei extraordinare este cam asa: tipa sau tipul extrem de matur, care intreprinde tot felul de actiuni "in folosul comunitatii".
Site-uri, forumuri, bloguri. Este exact genul de admin care iti da ban pentru ca ti-ai spus clar si raspicat parerea pe forumul/site-ul lui.
Daca parerea ta nu coincide cu a lui-pac! BAN! Ca asa vrea muschiul lui de admin cool.
Si tu, ca un user cu bun-simt, il injuri in gand, il bagi inapoi in proveniente si il lasi in pace.
Pentru ca nu iti sta in caracter sa te certi cu cineva virtual. Este imposibil sa nu fi intalnit acest gen.
Este un conducator innascut, sau cel putin asa are impresia. Virtual, este un lider. In viata normala, este un tip sau o tipa care merge mereu cu capul plecat, nu are niciodata ceva inteligent de spus si nu este bagat in seama de nimeni.
O persoana extraordinara, ce mai- sau cel putin in mintea lui/ei.
Ar mai fi multe de spus despre acest gen atat de frecvent intalnit in ultimul timp.
Dar ma opresc aici.
Nu uitati, este un pamflet!!

Jurnalul unei prietenii-Epilog

Avem timp pentru toate.
Sa dormim, sa alergam in dreapta si-n stanga,
sa regretam c-am gresit si sa gresim din nou,
sa-i judecam pe altii si sa ne absolvim pe noi insine,
avem timp sa citim si sa scriem,
sa corectam ce-am scris, sa regretam ce-am scris,
avem timp sa facem proiecte si sa nu le respectam,
avem timp sa ne facem iluzii si sa rascolim prin cenusa lor mai tarziu.
Avem timp pentru ambitii si boli,
sa invinovatim destinul si amanuntele,
avem timp sa privim norii, reclamele sau un accident oarecare,
avem timp sa ne-alungam intrebarile, sa amanam raspunsurile,
avem timp sa sfaramam un vis si sa-l reinventam,
avem timp sa ne facem prieteni, sa-i pierdem,
avem timp sa primim lectii si sa le uitam dupa-aceea,
avem timp sa primim daruri si sa nu le-ntelegem.
Avem timp pentru toate.
Nu e timp doar pentru putina tandrete.
Cand sa facem si asta - murim.
Am invatat unele lucruri in viata pe care vi le impartasesc si voua !!
Am invatat ca nu poti face pe cineva sa te iubeasca
Tot ce poti face este sa fii o persoana iubita.
Restul ... depinde de ceilalti.
Am invatat ca oricat mi-ar pasa mie
Altora s-ar putea sa nu le pase.
Am invatat ca dureaza ani sa castigi incredere
Si ca doar in cateva secunde poti sa o pierzi
Am invatat ca nu conteaza CE ai in viata
Ci PE CINE ai.
Am invatat ca te descurci si ti-e de folos farmecul cca 15 minute
Dupa aceea, insa, ar fi bine sa stii ceva.
Am invatat ca nu trebuie sa te compari cu ceea ce pot altii mai bine sa faca
Ci cu ceea ce poti tu sa faci
Am invatat ca nu conteaza ce li se intampla oamenilor
Ci conteaza ceea ce pot eu sa fac pentru a rezolva
Am invatat ca oricum ai taia
Orice lucru are doua fete
Am invatat ca trebuie sa te desparti de cei dragi cu cuvinte calde
S-ar putea sa fie ultima oara cand ii vezi
Am invatat ca poti continua inca mult timp
Dupa ce ai spus ca nu mai poti
Am invatat ca EROI sunt cei care fac ce trebuie, cand trebuie
Indiferent de consecinte
Am invatat ca sunt oameni care te iubesc
Dar nu stiu s-o arate
Am invatat ca atunci cand sunt suparat am dreptul sa fiu suparat
Dar nu am dreptul sa fiu si rau
Am invatat ca prietenia adevarata continua sa existe chiar si la distanta
Iar asta este valabil si pentru iubirea adevarata
Am invatat ca, daca cineva nu te iubeste cum ai vrea tu
Nu inseamna ca nu te iubeste din tot sufletul.
Am invatat ca indiferent cat de bun iti este un prieten
Oricum te va rani din cand in cand
Iar tu trebuie sa-l ierti pentru asta.
Am invatat ca nu este intotdeauna de ajuns sa fii iertat de altii
Cateodata trebuie sa inveti sa te ierti pe tine insuti
Am invatat ca indiferent cat de mult suferi,
Lumea nu se va opri in loc pentru durerea ta.
Am invatat ca trecutul si circumstantele ti-ar putea influenta personalitatea
Dar ca TU esti responsabil pentru ceea ce devii
Am invatat ca, daca doi oameni se cearta, nu inseamna ca nu se iubesc
Si nici faptul ca nu se cearta nu dovedeste ca se iubesc.
Am invatat ca uneori trebuie sa pui persoana pe primul loc
Si nu faptele sale
Am invatat ca doi oameni pot privi acelasi lucru
Si pot vedea ceva total diferit
Am invatat ca indiferent de consecinte
Cei care sunt cinstiti cu ei insisi ajung mai departe in viata
Am invatat ca viata iti poate fi schimbata in cateva ore
De catre oameni care nici nu te cunosc.
Am invatat ca si atunci cand crezi ca nu mai ai nimic de dat
Cand te striga un prieten vei gasi puterea de a-l ajuta.
Am invatat ca scrisul
Ca si vorbitul
Poate linisti durerile sufletesti
Am invatat ca oamenii la care tii cel mai mult
Iti sunt luati prea repede ...
Am invatat ca este prea greu sa-ti dai seama
Unde sa tragi linie intre a fi amabil, a nu rani oamenii si a-ti sustine parerile.
Am invatat sa iubesc
Ca sa pot sa fiu iubit.

Octavian Paler

Jurnalul unei prietenii- ultima parte

Am mai stat o saptamana in spital. Nici nu am putut sa merg la inmormantarea Nadiei si nici vorba ca Alexia sa ma viziteze vreodata in acea saptamana. M-am gandit ca poate este si ea la fel de deprimata si nu vrea sa ma faca sa ma simt si mai rau.
De parca nu m-as fi simtit rau oricum. De parca nu simteam cum sufletul mi se sfasie in mii de bucatele. In momentele astea aveam nevoie de ea, aveam nevoie disperata de vocea ei frumoasa, de umarul ei care sa ma sprijine, de consolarea ca macar ea imi e aproape. Dar ea nu venea.
Simteam ca nu pot trai fara ele. Nu puteam realiza ca Nadia nu mai este, ca moartea mi-a rapit-o atat de brusc si violent. Uneori, noaptea, mi se parea ca o vad stang langa patul meu, sau la fereastra, privind la stele asa cum ii placea sa faca mereu. Ma uitam lung la locul in care mi se paruse ca statea. "Ce vezi? ma intreba mama. "Nimic, mi s-a parut", ii raspundeam, si fiecare vorba parca ma tragea prin intuneric mai departe de ea.
In acea saptamana de spitalizare, am mai avut o operatie la picior. Prima fusese imediat dupa accident. O parte din capota imi cazuse peste picior si imi taiase osul, asa spuneau doctorii. Nu imi dadeau mari sanse sa mai merg normal. Nici nu imi pasa prea tare. Putea sa se intample orice cu mine,le vroiam pe prietenele mele inapoi. Imi spuneam mereu in gand "Doamne, de ce nu am murit eu, de ce ea?"
Si Alexia continua sa se ascunda de mine.
Am iesit din spital intr-o duminica. Vremea era frumoasa, parca mi-ar fi facut in ciuda. Trebuia sa ma intorc la spital intr-o saptamana, sa imi scoata gispul de la picioar. Inca ma durea foarte tare si nu aveam voie sa il folosesc deloc, mergeam in carje.
Am ajuns acasa. Speram, in suferinta mea, ca Alexia sa fie acolo, asteptandu-ma. Casa era goala. Am urcat cu greu in camera mea, ajutata de mama.
Am simtit ca un cutit in inima: pozele cu noi trei erau peste tot prin camera, puse in rame; poze de la concerte, poze de la Craciun si Revelion si multe alte poze de la vremea liceului sau a facultatii.
M-am intins in pat si am plans asa cum plansesem toata saptamana, asa cum aveam probabil sa plang toata viata mea.
Fiecare coltisor al casei imi amintea de ele. Fiecare obiect avea cate o poveste cu noi 3.
Peste o saptamana mi-au scos gipsul si mi-au dat vestea: mai am nevoie de inca 3 operatii pentru a merge normal. Le-am refuzat. Ce rost mai avea?
Parintii au incercat sa ma convinga dar nu au reusit. "Ce rost are?" le repetam mereu.
Ce era mai important decat prietenia noastra? Mi-au aparut din nou in minte pozele de la concerte...eram atat de fericite. Apoi am realizat un lucru de care eram vag constienta, insa la care nu vroiam sa ma mai gandesc: nu voi mai urca niciodata pe scena. Nu voi mai canta si nu voi mai dansa pentru fanii entuziasti, trupa INA nu mai exista si ma simteam de parca si eu as inceta sa exist.
Nu o sa mai aud aclamatiile lor, nu o sa le mai dau autografe, nu voi mai simti muzica strabatandu-mi tot corpul si nici nu le voi mai lua pe Nadia si Alexia de mana la sfarsit pentru a multumi publicului.
.........
De abia dupa o luna am reusit sa imi gasesc puterea interioara necesara pentru a merge la mormantul Nadiei. De la Alexia nu aveam inca nicio veste. Incercasem de mii de ori sa o sun. Telefonul suna si suna, apoi imi intra robotul.
Mergeam incet pe aleea cimitirului, proptindu-ma in carje. Am ajuns in sfarsit. Insa nu eram singura. Nu am realizat de la inceput, dar o silueta statea in genunchi in fata mormatului Nadiei si plangea.
Mi-a trebuit mai mult timp ca sa imi dau seama ca era Alexia.
S-a intors spre mine. Dintr-o data am simtit cum ma cuprinde o ura nedorita, nechemata, dar tot mai puternica.
-TU!Am spus manioasa. Ce cauti aici?
-Iris, imi pare atat de rau...
-Cum ai putut sa faci asta, Alexia?
-Imi pare rau, jur...
-De ce nu ai venit sa ma vezi?Chiar nu iti pasa de mine deloc?
-Cum...dar credeam ca ma urasti...
-De ce sa te urasc?
-Eram la volan in noaptea aceea...
-Stiu ca nu a fost vina ta, Alexia. Si chiar daca ar fi fost, cum crezi ca te-as fi putut sa te urasc?Eram obosite, iar tu te-am oferit sa conduci pentru ca eu nu ma mai puteam concentra la drum.
-Imi pare rau, Iris.

M-am mai intalnit cu Alexia de cateva ori dupa aceea. Nu o uram, sigur ca nu. Dar nici nu o iubeam. Nu o mai iubeam. Nu credeam vreodata ca voi spune asta. Insa moartea Nadiei inaltase un zid intre noi, care ne indeparta tot mai mult.
Cand ne intalneam, despre orice am fi vorbit aduceam vorba de Nadia. Ea facuse atat de mult parte din vietile noastre incat nu puteam sa facem ceva fara ea. Cand stateam pe banca in parc uneori, nu spuneam nimic, niciuna dintre noi. Parca ne asteptam sa o vedem pe Nadia intrand pe poarta sio inveselindu-ne cum facea ea mereu. O asteptam in zadar. Stiam ca nu va ma veni. Niciodata.
Am inceput sa ma indepartez de Alexia. De fiecare data cand ne vedeam, o simteam tot mai departe de mine.
In anul urmator, si-a dat licenta. Eu nu. Apoi, peste un an, a inceput o cariera solo. Eu nu ma puteam gandi la asa ceva din cauza piciorului si nici nu as fi putut sa urc pe scena fara Nadia. Ea reusise sa treaca peste suferinte si sa mearga mai departe. Eu nu.

Jurnalul unei prietenii, partea a doua

Partea a doua

Ironia sortii m-a lasat sa ma bucur de cele mai frumoase clipe alaturi de prietenele mele. Am fost lasata sa ating fericirea absoluta inainte de a cunoaste nefericirea suprema. Am avut momente in care am crezut ca pot atinge cerul, inainte de a cadea in cea mai adanca prapastie.

Au trecut anii si toate am absolvit facultatea cu cele mai mari note.Continuam sa cantam si cantam cu aceeasi patina si bucurie ca la inceput. Muzica era viata noastra, o traiam, nu numai o cantam.
Ne intorceam de la un concert din Brasov. Fusese cea mai buna cantare a noastra, fanii erau in delir. Ramasesem dupa concert la o sesiune pentru autografe care se prelungise pana aproape de miezul noptii. A doua zi trebuia sa fim la facultate in jurul pranzului pentru a ne prezenta lucrarile de licenta. Deci a trebuit sa plecam chiar in noapte aceea.
Impresarul incercase de multe ori sa ne convinga despre faptul ca nu ar trebui sa mergem singure la concerte, ci sa avem un sofer personal si garzi de corp. Doar ca noua ne placea sa conducem, iar de garzi de corp nu ni se parea ca am fi avut nevoie, fanii erau foarte pasnici.
Ne-am intors la hotel pentru a strange bagajele si pentru a achita nota de plata pentru cazare.
-Singur nu vrei sa mai ramaneti peste noapte? S-a anuntat ploaie si va fi dificil de condus, spuse receptionera.
Insa nu am mai ramas. M-am urcat la volan. Visasem dintotdeauna sa am o masina a mea, un Passat si acum in sfarsit o aveam.
Am condus pana aproape de intrarea in Bucuresti. Desi fetele ma tineau de vorba, simteam cum ochii mi se inchid si nu ma mai pot concentra.
-Vrei sa te schimb?intreba Alexia.
Am lasat-o. Eram prea obosita si ma temeam sa nu fac vreo greseala.M-am mutat pe bancheta din spate si Alexia a trecut in locul meu. In scurt timp am adormit, desi incercam sa ma opun. Oboseala isi spunea cuvantul.
M-am trezit cand un sunet puternic mi-a ajuns la urechi, iar ceva tare mi-a lovit capul. Nu am reusit sa imi dau seama ce se intampla, caci am inceput sa simt o senzatie de rostogolire si o alta lovitura la picior.
Stiam ce inseamna asta. Accident. Am inchis ochii strans si un tipat lung mi-a iesit din gat.
Incercam in zadar sa imi eliberez piciorul. Durerea din cap si cea din picior ma sferdeleau. Simteam ca nu mai am aer.Am auzit sirena unei salvari in departare. Am mai incercat inca o data sa ma eliberez apoi am lesinat.
M-am trezit la spital. Nu stiam nici ce se intamplase exact si nici cat timp trecuse. Oare Alexia si Nadia erau bine? Am incercat sa vorbesc, dar nu am reusit sa scot niciun sunet. Aveam un fir in nas si simteam ca am ceva si in mana.Un aparat piuia undeva langa mine. Nu imi simteam picioarele, de fapt nu ma puteam misca deloc. Cu ultimele puteri, am mai incercat inca o data sa vorbesc,dar am lesinat din nou.
Cand m-am trezit, am stiut ca ceva se schimbase. Nu mai aveam nimic in nas si nu se mai auzea piuitul niciunui aparat. Insa inca mai simteam ceva in vena. Am simtit o mana rece pe fruntea mea fierbinte si am stiut ca e mama. Am incercat din nou sa vorbesc, fara succes.
-Dormi, scumpo, dormi, spuse ea.
Si am adormit.
Am vazut in sfarsit lumina mult mai clara. Perdeaua era tarsa de la geam si soarele batea inauntru.
-Mama....am reusit sa spun.
Aparent nu era nimeni langa mine. Am intors incet capul intr-o parte. Ma durea foarte tare, ca o migrena, dar mai accentuata. Incepusem sa imi simt picioarele si asta am presupus ca era mai bine.
Mi-am intors cu grija capul. Mama dormea pe un fotoliu, ceva mai departe de patul meu.S-a trezit brusc si a venit langa mine.
-Scumpa mea, te-ai trezit.
Se simtea oboseala din vocea ei.
-Ce s-a intamplat?
-Ai avut un accident. Iti amintesti?
Am simtit totul, de parca s-ar fi intamplat din nou: Lovitura. Rostogolirea. Piciorul prins. Sirena ambulantei.
-Alexia, Nadia...am spus si am incercat sa ma ridic, insa capul ma durea mult prea tare.
-Alexia e bine, draga, stai linistita. Au externat-o ieri.
-Ieri? Dar de cat timp stau aici?
-De 4 zile.
-Si Nadia? Cum se simte?
-Scumpo, esti inca slabita, cred ca ar trebui sa dormi.
-Nadia, ce s-a intamplat cu Nadia?Mama, spune-mi ca e bine!
-Iris, scumpo...
"Naadiaa, Naadiaa" am inceput sa tip. Nu ma mai interesa durerea insuportabila de cap, nu ma mai interesa nimic. Vroiam doar sa stiu ca prietena mea este bine. 'Nadia.." am spus din nou si lacrimile au inceput sa imi curga pe obraji. Stiam ca se intamplase ceva, simteam asta.
O asistenta a navalit in camera."Ce s-a intamplat?" o intreba ea pe mama, care nu era capabila sa ii explice prea bine.
In cele din urma asistenta a priceput si a venit sa imi faca o injectie. Nu vroiam sa adorm din nou, caci stiam ca asta se va intampla, dar nu gaseam puterea sa ma opun.
Asistenta a iesit din salon, spunandu-i mamei ca voi adormi cat de curand.Imi simteam pleoapele grele.
-Mama, ce s-a intamplat cu Nadia?am intrebat cu ultimele puteri.
-A murit.