Jurnalul unei prietenii- ultima parte

Am mai stat o saptamana in spital. Nici nu am putut sa merg la inmormantarea Nadiei si nici vorba ca Alexia sa ma viziteze vreodata in acea saptamana. M-am gandit ca poate este si ea la fel de deprimata si nu vrea sa ma faca sa ma simt si mai rau.
De parca nu m-as fi simtit rau oricum. De parca nu simteam cum sufletul mi se sfasie in mii de bucatele. In momentele astea aveam nevoie de ea, aveam nevoie disperata de vocea ei frumoasa, de umarul ei care sa ma sprijine, de consolarea ca macar ea imi e aproape. Dar ea nu venea.
Simteam ca nu pot trai fara ele. Nu puteam realiza ca Nadia nu mai este, ca moartea mi-a rapit-o atat de brusc si violent. Uneori, noaptea, mi se parea ca o vad stang langa patul meu, sau la fereastra, privind la stele asa cum ii placea sa faca mereu. Ma uitam lung la locul in care mi se paruse ca statea. "Ce vezi? ma intreba mama. "Nimic, mi s-a parut", ii raspundeam, si fiecare vorba parca ma tragea prin intuneric mai departe de ea.
In acea saptamana de spitalizare, am mai avut o operatie la picior. Prima fusese imediat dupa accident. O parte din capota imi cazuse peste picior si imi taiase osul, asa spuneau doctorii. Nu imi dadeau mari sanse sa mai merg normal. Nici nu imi pasa prea tare. Putea sa se intample orice cu mine,le vroiam pe prietenele mele inapoi. Imi spuneam mereu in gand "Doamne, de ce nu am murit eu, de ce ea?"
Si Alexia continua sa se ascunda de mine.
Am iesit din spital intr-o duminica. Vremea era frumoasa, parca mi-ar fi facut in ciuda. Trebuia sa ma intorc la spital intr-o saptamana, sa imi scoata gispul de la picioar. Inca ma durea foarte tare si nu aveam voie sa il folosesc deloc, mergeam in carje.
Am ajuns acasa. Speram, in suferinta mea, ca Alexia sa fie acolo, asteptandu-ma. Casa era goala. Am urcat cu greu in camera mea, ajutata de mama.
Am simtit ca un cutit in inima: pozele cu noi trei erau peste tot prin camera, puse in rame; poze de la concerte, poze de la Craciun si Revelion si multe alte poze de la vremea liceului sau a facultatii.
M-am intins in pat si am plans asa cum plansesem toata saptamana, asa cum aveam probabil sa plang toata viata mea.
Fiecare coltisor al casei imi amintea de ele. Fiecare obiect avea cate o poveste cu noi 3.
Peste o saptamana mi-au scos gipsul si mi-au dat vestea: mai am nevoie de inca 3 operatii pentru a merge normal. Le-am refuzat. Ce rost mai avea?
Parintii au incercat sa ma convinga dar nu au reusit. "Ce rost are?" le repetam mereu.
Ce era mai important decat prietenia noastra? Mi-au aparut din nou in minte pozele de la concerte...eram atat de fericite. Apoi am realizat un lucru de care eram vag constienta, insa la care nu vroiam sa ma mai gandesc: nu voi mai urca niciodata pe scena. Nu voi mai canta si nu voi mai dansa pentru fanii entuziasti, trupa INA nu mai exista si ma simteam de parca si eu as inceta sa exist.
Nu o sa mai aud aclamatiile lor, nu o sa le mai dau autografe, nu voi mai simti muzica strabatandu-mi tot corpul si nici nu le voi mai lua pe Nadia si Alexia de mana la sfarsit pentru a multumi publicului.
.........
De abia dupa o luna am reusit sa imi gasesc puterea interioara necesara pentru a merge la mormantul Nadiei. De la Alexia nu aveam inca nicio veste. Incercasem de mii de ori sa o sun. Telefonul suna si suna, apoi imi intra robotul.
Mergeam incet pe aleea cimitirului, proptindu-ma in carje. Am ajuns in sfarsit. Insa nu eram singura. Nu am realizat de la inceput, dar o silueta statea in genunchi in fata mormatului Nadiei si plangea.
Mi-a trebuit mai mult timp ca sa imi dau seama ca era Alexia.
S-a intors spre mine. Dintr-o data am simtit cum ma cuprinde o ura nedorita, nechemata, dar tot mai puternica.
-TU!Am spus manioasa. Ce cauti aici?
-Iris, imi pare atat de rau...
-Cum ai putut sa faci asta, Alexia?
-Imi pare rau, jur...
-De ce nu ai venit sa ma vezi?Chiar nu iti pasa de mine deloc?
-Cum...dar credeam ca ma urasti...
-De ce sa te urasc?
-Eram la volan in noaptea aceea...
-Stiu ca nu a fost vina ta, Alexia. Si chiar daca ar fi fost, cum crezi ca te-as fi putut sa te urasc?Eram obosite, iar tu te-am oferit sa conduci pentru ca eu nu ma mai puteam concentra la drum.
-Imi pare rau, Iris.

M-am mai intalnit cu Alexia de cateva ori dupa aceea. Nu o uram, sigur ca nu. Dar nici nu o iubeam. Nu o mai iubeam. Nu credeam vreodata ca voi spune asta. Insa moartea Nadiei inaltase un zid intre noi, care ne indeparta tot mai mult.
Cand ne intalneam, despre orice am fi vorbit aduceam vorba de Nadia. Ea facuse atat de mult parte din vietile noastre incat nu puteam sa facem ceva fara ea. Cand stateam pe banca in parc uneori, nu spuneam nimic, niciuna dintre noi. Parca ne asteptam sa o vedem pe Nadia intrand pe poarta sio inveselindu-ne cum facea ea mereu. O asteptam in zadar. Stiam ca nu va ma veni. Niciodata.
Am inceput sa ma indepartez de Alexia. De fiecare data cand ne vedeam, o simteam tot mai departe de mine.
In anul urmator, si-a dat licenta. Eu nu. Apoi, peste un an, a inceput o cariera solo. Eu nu ma puteam gandi la asa ceva din cauza piciorului si nici nu as fi putut sa urc pe scena fara Nadia. Ea reusise sa treaca peste suferinte si sa mearga mai departe. Eu nu.